Cartea reunește mai multe povestiri despre Gulag, toate reale: unele sunt plictisitoare (mai ales primele, strict despre blatari și lumea lor), unele scrise greoi, unele bune și foarte bune, câteva memorabile pe viață.
Șalamov nu are nici pe aproape talentul de scriitor al lui Soljenițîn, dar oferă un tablou mai vast în timp și spațiu, și mult mai variat, pentru că a prins vreo 30 de ani de gulag (față de doar un deceniu la Soljenițân, dacă ”doar” e cuvântul potrivit). De asemenea, oferă o ”faună” de suflete mai diversă și, pentru că el a prins Kolîma, cea mai rea dintre toate, povestește nu doar despre cruzimea incredibil de diversificată a omului față de om, dar și față de animale și natură. Spre deosebire de Soljenițîn, oferă și o gamă mai diversă de sentimente, inclusiv bucăți realmente amuzante (vizita unui director american și contrastul cu lumea sovietică m-a făcut să râd ca nimic de mult timp), dar și tandrețe, poezie, umanitate și absurd.
O carte pe care, din păcate, o voi ține minte pentru totdeauna, cu un gust amar și-un suflet plin de ură față de orice are legătură cu comunismul; și care m-a convins încă o dată că în toată istoria omenirii, de când eram încă fiare, nu a existat ceva mai ticălos și josnic decât Gulagul. Mai malefic, da, Dachau, Auschwitz, Jihadul etc; mai crud, da, Rwanda, mongolii, conchistadorii/aztecii etc; dar mai abject, mai adâncit în străfundurile inimaginabile ale nemerniciei sufletești, niciodată. ( )